02. Cash_shutterstock_132181025
Produse financiare pentru cash

Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR: Cum poate fi revigorat consumul prin refinanţare bancară

 

18 februarie 2014

florin georgescu consum

Schema Voinea, în cadrul căreia, la solicitarea Ministerului Finanţelor Publice, Banca Naţională a României, potrivit competenţelor legale, a furnizat unele date şi a efectuat o evaluare primară a impactului macroeconomic şi asupra stabilităţii sistemului bancar, se află în faza de proiect la Ministerul Finanţelor Publice, care urmează să desfăşoare procedurile prevăzute de cadrul juridic actual. Pe lângă această propunere, se impune identificarea şi a altor măsuri de refinanţare de către bănci a clienţilor. În acest context apare ca interesantă ideea avansată recent de economistul Eugen Dragnea (într-un articol din ediţia online a Ziarului Financiar din 12 februarie 2014), respectiv aceea ca statul să se poată implica prin CEC, unde este unic acţionar, în procesul de refinanţare opţională a debitorilor persoane fizice pe bază de negocieri. Voi reveni asupra acestui aspect. Consider că, mai întâi, important este să schiţez tabloul evoluţiilor economice care, din 2008 şi până în prezent, au creat condiţiile necesare revigorării consumului.

În condiţiile unor abundente intrări de capital, înaintea declanşării actualei crize economico-financiare internaţionale, atât sub forma investiţiilor străine directe, cât şi sub forma finanţării băncilor-fiică din România de către băncile-mamă din străinătate, precum şi ale unor politici salariale şi fiscale prociclice, s-a acutizat problema deficitului contului curent, nivelul atins în anii 2007 şi 2008 fiind de 13,4 şi respectiv 11,6 la sută din PIB (în echivalent euro aproximativ 16,7 şi respectiv 16,2 mld.). Totodată, deficitul fiscal a înregistrat valori într-o creştere continuă în intervalul 2005-2009 (de la 1,2 la sută din PIB în 2005 la 5,7 în 2008 şi la 9,0 la sută în 2009, conform metodologiei EUROSTAT).
De la exces la deficit de cerere

Ca urmare a crizei declanşate în 2008 s-au manifestat întreruperea fluxurilor de capital către economiile emergente, inclusiv România, precum şi procesul de deleveraging din sectorul bancar, început în 2011 după expirarea Acordului Viena I, determinând reducerea substanţială a resurselor financiare disponibile economiei. Aceasta a condus la contracţie economică în anii 2009 şi 2010 şi apoi la reluarea unei creşteri economice sub potenţial în anii 2011-2013. În condiţiile în care deficitul sectorului public nu a fost ajustat în anul 2009 (dimpotrivă, a atins maximul), ajustarea de ansamblu a economiei, reflectată prin deficitul în scădere substanţială a contului curent al balanţei de plăţi (mai mic cu 7,4% din PIB în 2009 faţă de anul anterior), reflectă un efort semnificativ de contracţie a sectorului privat, respectiv a firmelor şi populaţiei. Astfel, acesta s-a ajustat în anul 2009 cu aproape 11 puncte procentuale de PIB, înregistrând, pentru prima dată după anul 2000, un sold pozitiv al balanţei economisire-investire de 4,9% din PIB – vezi tabelul de mai sus.

În 2010 şi 2011 poziţia externă a României, reflectată de soldul contului curent al balanţei de plăţi, s-a ajustat mai lent, ca efect al consolidării fiscale către niveluri de deficit sustenabile, parţial contrabalansată de relaxări (din punctul de vedere al poziţiei nete a economisirii) în sectorul privat al economiei. În 2012 deficitul extern se menţine în apropierea valorilor din cei doi ani anteriori (4,4 la sută din PIB), iar consolidarea fiscală amplă (ce a condus la încadrarea în nivelul de deficit stipulat de Tratatul de la Maastricht şi a determinat ieşirea României în anul 2013 din procedura de deficit excesiv (EDP) aplicată de UE începând cu 2009) a creat spaţiu pentru creşterea moderată a investiţiilor în raport cu economisirea la nivelul sectorului privat.

Anul 2013 reprezintă o schimbare importantă de trend atât în privinţa direcţiei de evoluţie a contului curent al balanţei de plăţi – ajustare de aproape 3 puncte procentuale de PIB faţă de 2012 (de la deficit de 4,4 la 1,1 la sută din PIB) cât şi în privinţa sectorului privat, care revine pe o traiectorie de ajustare pentru prima dată în ultimii patru ani (cu o creştere a soldului economisirii nete de 2,9 la sută din PIB). Sectorul public îşi continuă în 2013 consolidarea către niveluri de deficit compatibile cu obiectivul de deficit structural pe termen mediu (MTO), înregistrând o reducere de 0,5 pp de PIB, la 2,5%. Consecinţele acestei ajustări simultane a sectorului privat şi public, înregistrată concomitent cu  deleveraging-ul, se translatează într-o schimbare a determinaţilor creşterii economice, respectiv o mutare a accentului pe exporturi nete în condiţiile unei dinamici slabe a cererii interne. Aceasta, în contextul unui deficit de cerere persistent şi semnificativ care, în plus, conform tuturor prognozelor macroeconomice, urmează a se închide foarte lent, în pofida creşterii economice robuste din 2013, pe parcursul mai multor ani. Dinamica deficitului de cerere implică creşteri economice reduse de la un an la altul şi deci şi riscuri pentru convergenţa reală – componentă importantă a procesului de aliniere la caracteristicile economice ale partenerilor din UE şi zona euro. Deficitul de cerere semnificativ este cel care determină, parţial, şi nivelul foarte redus al inflaţiei (ajunsă la un nivel minim istoric).
Criza a pus la încercare încrederea

În condiţiile în care principalii factori determinanţi ai utilizării PIB (cererii agregate) sunt fie gripaţi, fie au perspective nefavorabile – în prima categorie, pentru motivele expuse mai sus se plasează consumul şi investiţiile, inclusiv guvernamentale, iar în a doua categorie s-ar încadra exportul, ca urmare a dinamicii lente a PIB-ului ţărilor din UE, precum şi a problemelor politico-economice şi deprecierii cursurilor de schimb ale unor parteneri extracomunitari – este necesară adoptarea unor măsuri economice de natură să încurajeze o dinamică pozitivă a motoarelor creşterii. Acest demers se impune a fi realizat de către stat prin politici publice proactive – în măsură să stimuleze consumul şi investiţiile din sectorul privat şi cel public.

Totodată, încrederea publicului în evoluţia viitoare a economiei a fost pusă la încercare de criza economică prelungită, iar lipsa siguranţei unor evoluţii viitoare favorabile alimentează o spirală vicioasă, respectiv o dinamică lentă a economiei care generează lipsa de încredere a populaţiei şi agenţilor economici, ceea ce duce la o apetenţă scăzută pentru consum şi investiţii şi, în final, la reluarea acestui ciclu nefavorabil.

Actuala criză a determinat şi lipsa sau slăbirea accentuată a unor factori externi care ar fi fost de natură să contribuie la o dezvoltare economică mai rapidă, precum investiţiile străine directe, creditele mamă-fiică în cadrul sectorului bancar şi în cel al companiilor nefinanciare.

Măsurile economice necesare a fi adoptate trebuie să atingă concomitent mai multe obiective economice: (i) în primul rând păstrarea macroechilibrelor greu recâştigate, (ii) stimularea cererii interne, în special pe componenta mai semnificativă – consumul, (iii) folosirea spaţiului monetar existent, (iv) neafectarea, prin costuri bugetare, a procesului de consolidare fiscală către obiectivele asumate prin tratatele europene, (v) revigorarea procesului de creditare şi, nu în ultimul rând, (vi) atenuarea dinamicii crescătoare a volumului de credite neperformante în contextul supraîndatorării populaţiei.

Măsurile de stimulare a consumului îşi au acum momentul favorabil de aplicare, întrucât implementarea lor în trecutul apropiat, în contextul unor deficite fiscale şi externe semnificative, era contraproductivă. În plus, ajustarea acestor deficite în anii anteriori, către niveluri sustenabile, a fost strict necesară, pentru recâştigarea încrederii pe pieţele de capital externe, obiectiv realizat cu sprijinul instituţiilor financiare internaţionale.

De altfel, această abordare se încadrează în teoriile formulate de o parte din clasicii economiei. Astfel, teoria economică elaborată de John Maynard Keynes în anii 1930, transpusă sub aspectul modelării, printre alţii, de John Richard Hicks, susţine că, în special în perioade de criză, activitatea economică este, pe termen scurt, foarte puternic corelată cu cererea din economie. Teoria afirmă importanţa cererii agregate şi implicit a consumului în orice economie, care, la rândul său, este condiţionat de dimensiunea venitului disponibil. În cazul României, acest principiu este întărit de ponderea foarte mare a consumului în cadrul produsului intern brut, respectiv de aproximativ 70%. În plus, fundamentele economice, prezentate anterior, permit la acest moment majorarea acestei componente a PIB fără a periclita echilibrele de la nivel macroeconomic.

Totodată, o premisă favorabilă stimulării consumului o constituie faptul că manifestările crizei au produs importante modificări comportamentale şi ajustări cantitativ-structurale în domeniul consumului, aşa cum arată toate sondajele în materie. S-a produs, în special, o deplasare esenţială în criteriul de selecţie folosit de consumatori, respectiv trecerea de la consumul având drept criteriu marca (brandul) la criteriul preţ. Acest fenomen permite aprecierea că, având în vedere şi stadiul de dezvoltare a sectorului producătorilor autohtoni, un consum suplimentar nu va contribui, decât în mică măsură, la majorarea importurilor.

Schema Voinea, în cadrul căreia, la solicitarea Ministerului Finanţelor Publice, Banca Naţională a României, potrivit competenţelor legale, a furnizat unele date şi a efectuat o evaluare primară a impactului macroeconomic şi asupra stabilităţii sistemului bancar, se află în faza de proiect la Ministerul Finanţelor Publice, care urmează să desfăşoare procedurile prevăzute de cadrul juridic actual. Pe lângă această propunere, se impune identificarea şi a altor măsuri de refinanţare de către bănci a clienţilor. În acest context apare ca interesantă ideea avansată recent de economistul Eugen Dragnea (într-un articol din ediţia online a Ziarului Financiar din 12 februarie 2014), respectiv aceea ca statul să se poată implica prin CEC, unde este unic acţionar, în procesul de refinanţare opţională a debitorilor persoane fizice pe bază de negocieri. Voi reveni asupra acestui aspect. Consider că, mai întâi, important este să schiţez tabloul evoluţiilor economice care, din 2008 şi până în prezent, au creat condiţiile necesare revigorării consumului.

În condiţiile unor abundente intrări de capital, înaintea declanşării actualei crize economico-financiare internaţionale, atât sub forma investiţiilor străine directe, cât şi sub forma finanţării băncilor-fiică din România de către băncile-mamă din străinătate, precum şi ale unor politici salariale şi fiscale prociclice, s-a acutizat problema deficitului contului curent, nivelul atins în anii 2007 şi 2008 fiind de 13,4 şi respectiv 11,6 la sută din PIB (în echivalent euro aproximativ 16,7 şi respectiv 16,2 mld.). Totodată, deficitul fiscal a înregistrat valori într-o creştere continuă în intervalul 2005-2009 (de la 1,2 la sută din PIB în 2005 la 5,7 în 2008 şi la 9,0 la sută în 2009, conform metodologiei EUROSTAT).
De la exces la deficit de cerere

Ca urmare a crizei declanşate în 2008 s-au manifestat întreruperea fluxurilor de capital către economiile emergente, inclusiv România, precum şi procesul de deleveraging din sectorul bancar, început în 2011 după expirarea Acordului Viena I, determinând reducerea substanţială a resurselor financiare disponibile economiei. Aceasta a condus la contracţie economică în anii 2009 şi 2010 şi apoi la reluarea unei creşteri economice sub potenţial în anii 2011-2013. În condiţiile în care deficitul sectorului public nu a fost ajustat în anul 2009 (dimpotrivă, a atins maximul), ajustarea de ansamblu a economiei, reflectată prin deficitul în scădere substanţială a contului curent al balanţei de plăţi (mai mic cu 7,4% din PIB în 2009 faţă de anul anterior), reflectă un efort semnificativ de contracţie a sectorului privat, respectiv a firmelor şi populaţiei. Astfel, acesta s-a ajustat în anul 2009 cu aproape 11 puncte procentuale de PIB, înregistrând, pentru prima dată după anul 2000, un sold pozitiv al balanţei economisire-investire de 4,9% din PIB – vezi tabelul de mai sus.

În 2010 şi 2011 poziţia externă a României, reflectată de soldul contului curent al balanţei de plăţi, s-a ajustat mai lent, ca efect al consolidării fiscale către niveluri de deficit sustenabile, parţial contrabalansată de relaxări (din punctul de vedere al poziţiei nete a economisirii) în sectorul privat al economiei. În 2012 deficitul extern se menţine în apropierea valorilor din cei doi ani anteriori (4,4 la sută din PIB), iar consolidarea fiscală amplă (ce a condus la încadrarea în nivelul de deficit stipulat de Tratatul de la Maastricht şi a determinat ieşirea României în anul 2013 din procedura de deficit excesiv (EDP) aplicată de UE începând cu 2009) a creat spaţiu pentru creşterea moderată a investiţiilor în raport cu economisirea la nivelul sectorului privat.

Anul 2013 reprezintă o schimbare importantă de trend atât în privinţa direcţiei de evoluţie a contului curent al balanţei de plăţi – ajustare de aproape 3 puncte procentuale de PIB faţă de 2012 (de la deficit de 4,4 la 1,1 la sută din PIB) cât şi în privinţa sectorului privat, care revine pe o traiectorie de ajustare pentru prima dată în ultimii patru ani (cu o creştere a soldului economisirii nete de 2,9 la sută din PIB). Sectorul public îşi continuă în 2013 consolidarea către niveluri de deficit compatibile cu obiectivul de deficit structural pe termen mediu (MTO), înregistrând o reducere de 0,5 pp de PIB, la 2,5%. Consecinţele acestei ajustări simultane a sectorului privat şi public, înregistrată concomitent cu  deleveraging-ul, se translatează într-o schimbare a determinaţilor creşterii economice, respectiv o mutare a accentului pe exporturi nete în condiţiile unei dinamici slabe a cererii interne. Aceasta, în contextul unui deficit de cerere persistent şi semnificativ care, în plus, conform tuturor prognozelor macroeconomice, urmează a se închide foarte lent, în pofida creşterii economice robuste din 2013, pe parcursul mai multor ani. Dinamica deficitului de cerere implică creşteri economice reduse de la un an la altul şi deci şi riscuri pentru convergenţa reală – componentă importantă a procesului de aliniere la caracteristicile economice ale partenerilor din UE şi zona euro. Deficitul de cerere semnificativ este cel care determină, parţial, şi nivelul foarte redus al inflaţiei (ajunsă la un nivel minim istoric).
Criza a pus la încercare încrederea

În condiţiile în care principalii factori determinanţi ai utilizării PIB (cererii agregate) sunt fie gripaţi, fie au perspective nefavorabile – în prima categorie, pentru motivele expuse mai sus se plasează consumul şi investiţiile, inclusiv guvernamentale, iar în a doua categorie s-ar încadra exportul, ca urmare a dinamicii lente a PIB-ului ţărilor din UE, precum şi a problemelor politico-economice şi deprecierii cursurilor de schimb ale unor parteneri extracomunitari – este necesară adoptarea unor măsuri economice de natură să încurajeze o dinamică pozitivă a motoarelor creşterii. Acest demers se impune a fi realizat de către stat prin politici publice proactive – în măsură să stimuleze consumul şi investiţiile din sectorul privat şi cel public.

Totodată, încrederea publicului în evoluţia viitoare a economiei a fost pusă la încercare de criza economică prelungită, iar lipsa siguranţei unor evoluţii viitoare favorabile alimentează o spirală vicioasă, respectiv o dinamică lentă a economiei care generează lipsa de încredere a populaţiei şi agenţilor economici, ceea ce duce la o apetenţă scăzută pentru consum şi investiţii şi, în final, la reluarea acestui ciclu nefavorabil.

Actuala criză a determinat şi lipsa sau slăbirea accentuată a unor factori externi care ar fi fost de natură să contribuie la o dezvoltare economică mai rapidă, precum investiţiile străine directe, creditele mamă-fiică în cadrul sectorului bancar şi în cel al companiilor nefinanciare.

Măsurile economice necesare a fi adoptate trebuie să atingă concomitent mai multe obiective economice: (i) în primul rând păstrarea macroechilibrelor greu recâştigate, (ii) stimularea cererii interne, în special pe componenta mai semnificativă – consumul, (iii) folosirea spaţiului monetar existent, (iv) neafectarea, prin costuri bugetare, a procesului de consolidare fiscală către obiectivele asumate prin tratatele europene, (v) revigorarea procesului de creditare şi, nu în ultimul rând, (vi) atenuarea dinamicii crescătoare a volumului de credite neperformante în contextul supraîndatorării populaţiei.

Măsurile de stimulare a consumului îşi au acum momentul favorabil de aplicare, întrucât implementarea lor în trecutul apropiat, în contextul unor deficite fiscale şi externe semnificative, era contraproductivă. În plus, ajustarea acestor deficite în anii anteriori, către niveluri sustenabile, a fost strict necesară, pentru recâştigarea încrederii pe pieţele de capital externe, obiectiv realizat cu sprijinul instituţiilor financiare internaţionale.

De altfel, această abordare se încadrează în teoriile formulate de o parte din clasicii economiei. Astfel, teoria economică elaborată de John Maynard Keynes în anii 1930, transpusă sub aspectul modelării, printre alţii, de John Richard Hicks, susţine că, în special în perioade de criză, activitatea economică este, pe termen scurt, foarte puternic corelată cu cererea din economie. Teoria afirmă importanţa cererii agregate şi implicit a consumului în orice economie, care, la rândul său, este condiţionat de dimensiunea venitului disponibil. În cazul României, acest principiu este întărit de ponderea foarte mare a consumului în cadrul produsului intern brut, respectiv de aproximativ 70%. În plus, fundamentele economice, prezentate anterior, permit la acest moment majorarea acestei componente a PIB fără a periclita echilibrele de la nivel macroeconomic.

Totodată, o premisă favorabilă stimulării consumului o constituie faptul că manifestările crizei au produs importante modificări comportamentale şi ajustări cantitativ-structurale în domeniul consumului, aşa cum arată toate sondajele în materie. S-a produs, în special, o deplasare esenţială în criteriul de selecţie folosit de consumatori, respectiv trecerea de la consumul având drept criteriu marca (brandul) la criteriul preţ. Acest fenomen permite aprecierea că, având în vedere şi stadiul de dezvoltare a sectorului producătorilor autohtoni, un consum suplimentar nu va contribui, decât în mică măsură, la majorarea importurilor.

Această opinie a fost scrisă de Florin Georgescu în calitate de profesor univeristar doctor la ASE Bucureşti.

Sursa: Ziarul Financiar