02. Cash_shutterstock_132181025
Produse financiare pentru cash

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a învăţat BNR să ţină în frâu valuta

 

26 februarie 2014

Vedem astăzi, în dezbateri publice, cum prinde contur tentaţia de a învinui Banca Naţională pentru că ar fi scăpat din frâu valuta şi creditele acordate de bănci în valută, în anii de dinaintea crizei, şi s-ar fi ajuns la supraîndatorarea populaţiei. În valută, desigur. Şi, mai cu seamă, s-ar fi ajuns la suferinţele de azi ale celor care sunt în situaţia de a fi executaţi silit fiindcă nu-şi pot plăti datoriile. Sunt învinuiri repetate obsedant în mass-media. Fără argumente şi fără probe. Nu intenţionez să mă reped şi să spun că aceste învinuiri nu sunt adevărate. Voi face altceva. Voi prezenta faptele, aşa cum s-au derulat ele de-a lungul anilor. Invitându-i pe cititori să judece lucrurile în baza probelor.

În anii ’90 era criză de valută. O întrebare îi frământa atunci pe români: „Au venit dolarii, au venit banii?“. Desigur, era vorba despre împrumuturile de la FMI. Ca şi cum banii ar fi fost singura problemă a unei creşteri sănătoase, de fapt a sporirii avuţiei ţării. Apoi, fără a păşi într-o fază nouă, în care eram preocupaţi de o altă întrebare: „Ce să facem cu banii care vin, cum să-i folosim eficient?“.

E adevărat că, în prima jumătate a anilor ’90, când situaţia lichidităţii valutare era tensionată, Banca Naţională nu impusese rezerve obligatorii în valută tocmai pentru a nu bloca puţinele resurse existente atunci. Când însă valuta a început să vină în valuri la noi, cu deosebire după anul 2000, important era să fie atrase investiţii directe, nu fluxuri financiare speculative, care să vizeze câştigul din diferenţa între dobândă şi deprecierea leului. Soluţia care s-a impus:  băncile să constituie rezerve minime obligatorii în valută. Dacă nu s-ar fi acţionat în acest sens, echilibrul monetar ar fi fost  greu de păstrat în condiţiile unei creşteri neîncetate a intrărilor de valută. Scăpasem de o problemă şi dădusem de alta. În anii ’90 era criză de valută. Apoi am păşit într-o fază nouă, în care acumulările valutare lunare ale BNR din toţi aceşti ani au fost consistente. În „cămara“ BNR, potrivit legii, au început să fie adunate părţi din pasivele în valută (şi în lei, desigur, dar aici interesează valuta) ale băncilor comerciale. Din fiecare euro ce intră într-o bancă, pentru un timp mai mic de doi ani, în 2002 – 22, în 2004 – 30, în 2006 – 40 de eurocenţi erau depozitaţi la banca centrală. Imobilizarea banilor la BNR, în cămara numită „rezerve minime obligatorii“, era fireşte un motiv de suferinţă. Fiindcă banii sunt făcuţi să circule. Numai prin circulaţie pot fi înmulţiţi. Dar procesul de absorbţie era o alinare. În primul rând, era temperat elanul creditării în valută. Totodată, în noile condiţii istorice, rezervele minime obligatorii protejau băncile. Şi asta pentru că mecanismul în cauză are o componentă prudenţială: limitează capacitatea unei bănci de a se aventura în operaţii speculative şi, totodată, reprezintă o sursă de lichiditate în cazuri excepţionale. Totul, în baza legii.

Cum s-a ajuns la lege? Pentru a desluşi, în substanţa lui, înţelesul adunării la BNR a unei părţi din valuta băncilor, e nevoie de o privire înapoi, în timp. Amintesc, în acest sens, că dezbaterile din Parlamentul României, din primăvara lui ’98, când pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, în jurul unui subiect ce avea să domine mulţi ani dezbaterile publice: rezervele minime obligatorii.

Sursa: Ziarul Financiar