02. Cash_shutterstock_132181025
Produse financiare pentru cash

Adrian Vasilescu, BNR: Inflaţia, salariile şi bunăstarea

 

21 mai 2014

Viaţa a dovedit că preţurile în creştere galopantă nu aduc bunăstare. Iar faptul că inflaţia pierde teren în acest an este şi o dovadă că multe companii, înţelegând în sfârşit acest adevăr, s-au văzut obligate să-şi schimbe stilul de joc în arena economiei. O dovadă între multe altele.

E cert că inflaţia şi bunăstarea sunt într-o relaţie strânsă. Când scade inflaţia, creşte bunăstarea. Şi invers. Numai că mişcările nu sunt egale. O scădere importantă a inflaţiei, până aproape de 1 la sută, ca în România acestui moment, nu aduce decât o creştere modestă de bunăstare. Deşi, în vremurile în care inflaţia creştea cu nădejde, bunăstarea scădea cam în acelaşi ritm.

O relaţie la fel de strânsă există între bunăstare şi salarii. Numai că aici ambele valori cresc ori scad în acelaşi timp. Efectele sunt însă diferite. Când scad salariile, nu mai încape nicio îndoială: scade şi bunăstarea. Nu la fel stau lucrurile când cresc salariile. Dacă decizia de creştere a salariilor nu e acoperită cu mai multă muncă performantă, cu creşteri semnificative de productivitate şi de eficienţă, salariile mai mari nu vor aduce mai multă bunăstare, ci mai puţină. Banii mai mulţi se vor duce în preţuri. În inflaţie, deci. Iar salariaţii nu se aleg cu nimic. Creşte salariul nominal, dar nu şi cel real. Numai creşterea sustenabilă de salarii aduce bunăstare. Numai atunci, oamenii care încasează mai mult consumă mai mult.

La salarii mari nu se poate ajunge fără performanţă. Şi, mai ales, fără mai mult spirit întreprinzător. Necazul e că societatea românească nu a dezvoltat încă cultul performanţei în economie. De fapt, nu a dezvoltat un cult pentru performanţa managerială şi nici nu stimulează preocupări optime pentru formarea unor manageri valoroşi. Din această cauză, sunt rari managerii de vârf, specialişti cunoscuţi şi recunoscuţi de către întreaga societate pentru care să se bată companiile şi care să aducă în companii un suflu nou, să promoveze competiţia.

Un adevăr este îndeobşte cunoscut: salariile, în România, sunt modeste. Dacă-i excludem pe bulgari, avem cele mai mici salarii din Uniunea Europeană. Atât salariile minime, cât şi cele medii sunt la nivelul cel mai de jos. Pentru că salariile reflectă munca. Şi, aşa cum notam ceva mai în urmă, este obligatoriu ca performanţa în muncă la nivelul întregii societăţi şi nivelul salarizării medii în societate să fie într-un echilibru perfect.

Apare aici şi un motiv de mirare: înainte de criză am avut cea mai mare creştere economică din Europa, înregistrată câţiva ani la rând. De ce, atunci, n-am avut şi salarii mai mari? Nu e niciun paradox aici. Fiindcă mari erau doar ritmurile de creştere. În timp ce PIB-uri anuale modeste, mai mici chiar decât ale unor ţări europene cu cinci sau cu zece milioane de locuitori, n-au adus mai multă bunăstare. Iar motivul nu e altul decât o indiferenţă generalizată faţă de competitivitate şi de lucrul bine făcut.

Această indiferenţă – boală nepermis de mult lungită – nu mai poate continua. Dacă însă va continua, se vor închide canalele creşterii profitului. Numai o atitudine corectă faţă de competitivitate şi faţă de performanţă ne va scăpa de structurile de cost supraîncărcate, de consumurile exagerate, reprezentând fie preţul risipei de resurse, fie efectul muncii în doru’ lelii. Iată de ce dintre marile teme de dezbatere ale societăţii noastre, în Uniunea Europeană, inclusiv acum, când n-am scăpat încă de criză, nu poate să lipsească ofensiva împotriva lucrului de mântuială. Temă extrem de grea.

Sursa: Ziarul Financiar